A venit iarna adevarata!

Azi dimineata cand ne-am sculat totul era alb in jur. Ni s-a umplut sufletul de bucurie pentru ca asa "munti" de zapada nu am mai vazut de mult prin Bucuresti. Am vrut sa ies din casa pe usa din spate dar zapada viscolita era pana la genunchi. Cum trebuia sa o scoatem pe Blacky afara ne-am luat inima in dinti si am iesit.

Zapada trece de bocanci si nu am rezistat unei balaceli in nameti. Mi-am adus aminte de toate iernile pline de zapada din copilarie de la Baicoi. Faceam cazemate si oameni de zapada, ne bateam cu bulgari, dar mai presus de toate era saniusul. Ne dadeam drumul de pe malul scolii pe sosea spre centru sau spre Cotoiu si Tufeni. Erau coborari de cateva sute de metri si prindeam viteze ametitoare. Cele mai reusite coborari erau cand luam asa viteza de prindeam si a doua panta mai mica spre Tufeni. Insa recunoasterea suprema la sanius era atunci cand ti se incredinta conducerea "trenuletului". Legam 7-8 sanii - stateai pe burta si cu picioarele prindeai sania din spate (iar deasupra ta de multe ori mai statea cineva). Era o arta sa conduci trenuletul astfel incat sa ramane cat de cat stabil. Foarte usor "coada" o lua razna si se balansa dintr-o bordura in alta, ceea ce insemna ca te incetinea, sau chiar se rasturnau vagoanele. Asa ca era mare responsabilitatea pe capul conducatorului si meserias era cel care reusea sa coboare tinand trenul drept, ca pe sina.

Amintiri mai recente se leaga de Craciunul de vis de acum 2 ani petrecut in Maramures, la pensiunea Domnitei din Poienile Izei. Am avut bafta de zapada si colinde adevarate... Dar despre asta poate povestim alta data.

Completare pe seara: Dupa cateva ore de dat la lopata sunt rupt si am o foame de lup. Parca nu mai e asa distractiv... Dar tot iubesc zapada, mai bine cu decat fara.